Copii speciali într-o Românie autistă

Guvernul minte cu neruşinare Parlamentul European iulie 17, 2011

de Ionela Gavriliu

Dacă s-ar lua după răspunsul trimis de ministrul Muncii, Ioan-Nelu Botiş, Parlamentului European, părinţii copiilor cu dizabilităţi şi autorităţile responsabile de soarta persoanelor cu handicap ar da buzna din toate colţurile Uniunii Europene în România, pentru a lua lecţii de tole­ranţă şi de protecţie socială. Legi, măsuri, programe, bani, toate îşi dau mâna pentru a se pune în slujba celor aflaţi în nevoie. Numai că în spatele cuvintelor frumoase, a citatelor din convenţiile internaţionale la care România e parte, a drepturilor con­sfinţite prin Constituţie şi a ultimei legi ce apără drepturile autiştilor, 151/2010, statul român nu ajută cu mai nimic aceşti copii. Iar gestul extrem al unui părinte de copil autist, Adrian Sobaru, care s-a aruncat în decembrie anul trecut de la balconul Parlamentului României, a reprezentat pentru ministrul Botiş o glumă de Crăciun.

În octombrie anul trecut, mama unui băieţel autist din Iaşi a trimis o petiţie Parlamentului European. Impresionaţi de povestea femeii, aceştia au chemat-o la Buxelles pentru a-şi susţine cauza în faţa Comisiei de Petiţii. În urma expunerii pertinente şi emoţionante, comisia a deschis o petiţie şi a trimis solicitare Ministerului Muncii să răspundă la cele semnalate. Şi, deşi ministerul susţinea că a trimis răspuns încă din decembrie anul trecut, la secretaria­t­­­ul Comisiei pentru Petiţii el a ajuns şi a fost înregistrat, în format electro­nic, abia la sfârşitul lunii trecute.

Nu întârzierea ar fi problema, ci modul în care Ministerul Muncii cosmetizează, pentru parlamentarii europeni, situaţia persoanelor cu handicap din România. Conform răspunsului ajuns la Bruxelles, ţara noastră are cele mai prietenoase şi mai generoase legi pentru persoanele cu handicap. „În vederea transpune­rii în fapt a prevederilor cons­ti­tu­ţio­na­le, au fost elaborate şi puse în aplicare actele normative care prevăd acordarea efectivă a drepturilor şi prestaţiilor sociale care să facă posibilă integrarea persoanelor cu handi­cap.” Urmează expunerea strategiei na­ţionale în acest sens, pe perioada 2006-2013, strategie care are drept moto: „Şanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără dis­criminări”. Amendamentul pe care orice părinte de copil autist, de exemplu, îl aduce vorbelor frumoase iz­vorâte de la minister este că tocmai această instituţie, alături de alte ministere, e printre primele care discriminează persoanele cu handicap în România. „Atât timp cât în şcoli nu există cadre didactice pregătite să lucreze cu aceşti copii, de exemplu, sau există şanse minime pentru un adult cu autism de a accede pe piaţa muncii, nu e restul doar vorbe?”, în­trea­bă retoric Carmen Gherca, fe­me­ia care a ajuns până la Bruxelles pentru a face auzită vocea fiului ei autist.

Eugen Châlniceanu are un băiat de 6 ani jumătate, autist. Recunoaşte că prezentarea ministrului poate fi impresionantă pentru un străin care nu ştie cum se aplică legile în Ro­mâ­nia. „Să vă dau un exemplu. Copiii cu handicap au dreptul, la noi, la o persoană de sprijin la şcoală. Aşa-nu­mita «umbră». Nu poţi face aşa ceva în şcolile din România, am încercat, dar nu te primeşte nimeni. Iar când băiatul meu va avea peste 18 ani, nu ştiu ce-o să facem: nu sunt centre, nu există comunităţi unde ei pot învăţa să fie autonomi. Singura mea linişte, ca părinte, e că, după ce eu şi mama lui nu vom mai fi, fraţii lui Damian vor avea grijă de el”, spune Châlniceanu.

Scrisoarea Ministerului Muncii continuă cu alte realizări. Legea 448/2006, cea care protejează şi pro­mo­vează drepturile persoanelor cu han­dicap, a fost modificată, conform mi­nistrului, astfel: „Persoanele cu han­dicap beneficiază de asistenţă me­dicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât cu tratamentul am­bulatoriu, cât şi pe timpul spitali­ză­rii, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate…”. Părinţii copiilor cu au­tism ştiu foarte bine ce înseamnă acest lucru. Medicamentele îi ajută foarte puţin pe cei cu astfel de tulbu­rări, panaceul dat de doctori fiind Ris­polept, un medicament ale cărui efecte n-au fost cercetate la copii. Iar pentru terapiile comportamentale, Mi­nisterul Sănătăţii şi Casa Na­ţională de Asigurări de Sănătate fac tot posibilul, chiar în acest moment, să împiedice decontarea lor. Decontarea terapiei e prevăzută în Legea 151/2010, dar a fost ştearsă din proiectul normelor de aplicare a legii.

Mai departe, pe lista în care minis­trul Botiş se laudă la Parlamentul Eu­ro­pean sunt enumerate şi gratuităţile din transport, în condiţiile în care pentru multe persoane cu handicap fi­zic, de exemplu, a ieşi din casă e o aventură, în absenţa unor rampe de ac­ces. Ministrul se laudă parlamentarilor europeni cu indemnizaţiile şi dreptul de angajare a unei persoane de autorităţile administraţiei publice locale, pentru a avea grijă de cei în­ca­draţi ca fiind cu handicap grav. „Cum se respectă, domnule ministru, drepturile părinţilor atât timp cât nu primesc salariul de asistent personal sau sunt trecuţi în şomaj? Ce egalitate de şanse are un adult cu autism atunci când la comisie i se dă gradul II de handicap, fiindcă un psiholog i-a fixat un IQ de 40, mai mare decât 20, cât prevede Ordinul 762, pe care domnul ministru îl aminteşte?”, sunt întrebările bazate pe „practica” vieţii în România a unei mame cu copilul autist. Până în 2009, adultul autist nici nu exista pentru autorităţile române, el fiind „înghesuit” la diagnosticul de schizofrenie sau la alte afecţiuni psihice.

Practic, chiar şi după modificarea aces­tui ordin, recunoaşterea autismului la persoanele peste 18 ani e încă o problemă. Laila Onu, preşedinta Fun­daţiei Pentru Voi din Timişoara, fun­daţie care se ocupă şi de adulţi cu au­tism, ne-a declarat: „La 18 ani, dacă nu are şi un retard mintal, autistul nu e considerat persoană cu han­di­cap de Comisia de evaluare. Dacă a fost diagnosticat cu autism până în 18 ani, după 18 ani este, de obicei, în­cadrat la «psihoze»”. Eugen Châl­niceanu spune că şi vizitele anuale pentru verificarea gradului de handi­cap sunt o umilinţă perpetuă. „Dacă e un handicap despre care chiar tu spui că e pe viaţă, de ce îi chinuieşti anual pe aceşti oameni la verificare? Poţi face aceste reîncadrări o dată la trei ani, când, teoretic, se pot înregis­tra anumite progrese, în cazul copii­lor autişti. Dar nu graţie măsurilor luate de stat, ci a părinţilor care se luptă”, explică acesta.

Sumele despre care vorbeşte mi­nistrul în răspunsul către Parlamentul European indică exact „grija” pe care statul o are faţă de aceste persoane. Puţin peste 300 de lei pentru o persoană încadrată la gradul de handicap grav şi dreptul la asistent personal. Cum însă Guvernul e pus pe economii, multor copii autişti li s-a schimbat gradul de încadrare la handicap accentuat, iar mamele lor, angajate ca asistente personale, au rămas fără loc de muncă şi fără banii cu care erau retribuite.

La capitolul programe naţionale pentru sprijinirea persoanelor cu handicap din România, rezultatele traduse în cifre de minister sună astfel: o asociaţie din Satu Mare chiar „a iniţiat şi a calificat peste 300 de persoane adulte cu handicap în meseria de cofetar, bucătar şi operator PC”. „Câte persoane cu autism sunt încadrate în muncă? Poate ne ajută ministerul cu o statistică… Din cele 300 de persoane adulte pe care se laudă domnul ministru că le-a calificat, câte s-au angajat? Impresionant, într-adevăr: 78 de servicii sociale la aproape 700.000 de persoane cu handicap”, adaugă Gherca.

Cât despre subiectul petiţiei pentru care li se solicitase un punct de vedere, adică soarta persoanelor autiste din România, Ministerul Mun­cii recunoaşte că nu poate spune câte persoane cu TSA există în Ro­mânia. Pentru că nu au o statistică şi pentru că, după majorat, autiştii sunt încă trecuţi la alte diagnostice.

Spre finalul răspunsului, Ioan-Nelu Botiş se laudă Parlamentului Eu­ropean cu realizarea supremă. Care, în general, nu-i meritul Guver­nu­lui: Legea 151/2010, Legea au­tis­mu­lui. Singura contribuţie a Executivului ar fi căsăpirea „accesului liber” la terapii, prevăzut în acest moment de lege, prin omiterea din norme. În acest moment, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se chinuiesc din răsputeri să anuleze astfel şansele copiilor cu autism la recuperare şi la o viaţă normală. Este un gest care defineşte perfect toată strategia şi minunatele planuri ale Guvernului pentru persoanele cu dizabilităţi din România.

Prima victorie a copiilor autisti mai 26, 2010

(de Carmen Preotesoiu)

În urmă cu mai bine de 2 ani, Jurnalul Naţional bătea la uşa autorităţilor statului. De mână cu copiii autişti. Pentru a le aduce la cunoştinţă o problemă, dar şi o variantă de rezolvare a ei: o lege care să-i ajute pe aceşti copii să facă terapie. Ieri, proiectul de lege susţinut de senatoarea Elena Mitrea a fost adoptat de Senat, cu unanimitate de voturi.

„Închipuie-ţi că într-o zi copilul tău dispare de lângă tine. Cu mintea, cu sufletul şi cu gândurile. Se topeşte încet, într-o prăpastie căscată înlăuntrul lui!” Un fragment din materialul cu care Jurnalul Naţional deschidea, în urmă cu 2 ani, campania pentru copiii autişti. Cu aceste cuvinte şi-a început discursul în plen şi senatoarea Elena Mitrea, susţinătoarea Legii 686/2009 privind serviciile specializate de sănătate, educaţie şi sociale adresate copiilor şi adulţilor cu tulburări din spectrul autist şi al tulburărilor asociate. În unanimitate, cele 10 articole ale propunerii legislative au primit vot favorabil.

COPII ŞI SENATORI

În octombrie 2008, Jurnalul Naţional demara campania „Copii speciali într-o Românie autistă”. Atunci a fost momentul în care autorităţile române au aflat că aceşti copii există. Că nu sunt medici care să diagnosticheze boala, că nu există specialişti care să practice terapia ABA, singura şansă a copiilor autişti la o viaţă normală. Că părinţii ajung să îşi vândă tot ce au agonisit pentru a face rost de banii necesari şedinţelor de terapie.

Că ei sunt singuri în toată bătălia pe care o dau cu boala copiilor lor. În luna mai a anului trecut, am reluat campania. Poveştile triste ale copiilor bolnavi şi disperarea părinţilor nevoiţi să lupte cu un sistem în care boala copiilor lor nu exista au ajuns în faţa reprezentanţilor statului. Ministrul Sănătăţii de pe atunci, preşedintele Camerei Deputaţilor, cel al Senatului, ministrul Muncii, toţi au cunoscut copii autişti.

Au dat mâna cu ei, le-au oferit bomboane, i-au pus să deseneze cu mânuţele lor tremurânde şi nesigure. Au intrat în viaţa lor cu promisiuni şi cu zâmbete înşelătoare. Şi-atât, nici o schimbare. Nu ne-am oprit. Am călcat pragul birourilor de parlamentari, cu un proiect de lege în braţe. Ceream ca drepturile acestor copii, prevăzute de Constituţie, să fie respectate. Ceream ca ei să beneficieze de un diagnostic corect şi de o terapie care să le dea o şansă.

Ceream ca statul să contribuie financiar la plata acestor terapii şi la formarea de specialişti în terapie. Ieri, părinţi de copii autişti s-au adunat în holul Senatului. I-au întâmpinat pe senatori cu lacrimi în ochi, cu rugăminţi, cu copiii lor care nu aveau astâmpăr. S-au adunat pentru a susţine proiectul legislativ care ar aduce în viaţa lor lumina, despre care, ani în şir, au crezut că nici nu există. Cu ţigara într-o mână şi cu cealaltă atingând mânuţa vreunui copil, senatorii au spus „da, de acord”. Părinţii, cu lacrimi în ochi, au răspuns: „Mulţumim, Doamne! Mulţumim tuturor”.

TEAMA DE A SPERA

„Drumul către Camera Deputaţilor este deschis. Drumul este lung, dar nu mă voi lăsa. Nu suport să fac lucrurile de mântuială. O să mă lupt să avem legea publicată în Monitorul Oficial. Tot ce ne dorim este să putem aduce modificări şi completări acestor amendamente admise la propunerea noastră legislativă, cu ajutorul ONG-urilor în domeniu şi al asociaţiilor de părinţi cu copii autişti”, declara, cu mândrie, senatoarea Mitrea. În jurul ei, Edi se învârte fără oprire.

A venit cu tatăl său, Costel Tănăsescu. Băiatul îmbrăcat în cămaşă şi vestă cu pătrăţele are 8 ani. De mai bine de 4, face terapie ABA. Ştie să spună cum îl cheamă, se îmbracă singur, îţi zâmbeşte: „Îmi place aici. E bine pentru mine”, spune, agitat, Edi. Aşa i-a spus tatăl lui. Aşa spune şi el. Şi începe iar să alearge pe holul uriaş. „Îi susţin din toată inima”, spune Teodor Meleşcanu, atent la zarva celor 10 copii autişti care au venit la întâlnirea cu senatorii.

„Am fost la pomul de Crăciun într-un sat din Vălenii de Munte. Acolo sunt 68 de copii care suferă de autism şi de sindromul Down. Atunci, practic, am văzut pentru prima dată cum se manifestă un copil cu astfel de probleme”, mărturiseşte senatorul. De la televizorul plasat în hol, părinţii copiilor cu autism ascultă cu sufletul la gură dezbaterile din sală.

„Sunt puţini profesori care ştiu ce trebuie făcut cu aceşti copii, e nevoie de specialişti, care să lucreze nu cu 5-6 copii, ci cu unul singur, aşa cum se întâmplă în străinătate. Ştiu toate aceste lucruri pentru că în familia mea există un psihoterapeut, care se confruntă zi de zi cu necazul acestor copii şi al acestor părinţi. Susţinem această iniţiativă şi cerem să fie votată favorabil”, spune cu convingere senatorul Titus Corlăţeanu. Mihaelei Stan îi dau lacrimile. Acasă are doi copii gemeni. Autişti.

Ani la rândul s-a luptat cu nepăsarea şi neştiinţa medicilor, a psihologilor. Acum, parcă nu-i vine să creadă că, în sfârşit, şi copiii ei sunt văzuţi. „Mi-e teamă să mă bucur şi să sper că şi la noi o să fie specialişti, că o să ni se deconteze sumele enorme pe care le cheltuim pentru terapia ABA. Am încredere însă în Dumnezeu şi în oamenii care par a fi cu sufletul deschis către noi.”

Ovidiu a însoţit-o astăzi. Şi acum, după 5 ani de terapie, se leagănă într-o parte şi-n alta, îşi dă cu palmele peste faţă şi repetă la nesfârşit: „6 e o notă bună. Eu sunt Ovi. 6 e o notă bună. Eu sunt Ovi…”. Mama îl ia în braţe. Lacrimile-i curg pe obraz. Ovi o mângâie şi o îmbrăţişează.

„TREBUIE SĂ NE UNIM FORŢELE”

„Au fost trei iniţiative legislative propuse. Mai multe variante, mai mulţi autori. Rolul fiecăruia trebuie apreciat. Până la urmă, ce contează acum este să-i ajutăm pe aceşti copii, să ne unim forţele, mai ales că specialiştii susţin că sunt din ce în ce mai multe cazuri de copii cu autism. De aceea, diagnosticarea precoce a acestei afecţiuni şi efectuarea unei terapii corespunzătoare reprezintă un început benefic pentru rezolvarea problemei”, spune, în cuvântul său, Iulian Urban, senator PD-L.

Sala răsună de aplauze. Mai mulţi senatori îşi dau mâna. Pe hol, părinţii se îmbrăţisează. Simt că, pentru prima dată, copiii lor au ieşit învingători.

Acces liber la terapie

Senatoarea Elena Mitrea, iniţiatoarea actului normativ, s-a întâlnit în toamna anului trecut cu reporterii Jurnalului Naţional în cadrul campaniei pentru copiii autişti. I s-au alăturat alţi şapte senatori PSD şi, la începutul lunii octombrie 2009, Elena Mitrea a înaintat propunerea legislativă Biroului Permanent al senatului.

Legea 686/2009 adoptată ieri de Senat prevede, la art. 2, că „serviciile specializate de tip integrat, de sănătate, educaţie şi sociale sunt definite ca fiind: screening-ul, diagnosticul precoce, diagnosticul clinic psihiatric şi evaluarea clinică psihologică, tratamentul psihofarmacologic, intervenţiile specializate precoce, psihoterapia cognitiv-comportamentală, consilierea părinţilor şi familiei”, iar art. 4, alin.(2), stipulează că „toate persoanele diagnosticate cu TSA şi tulburări de sănătate mintală asociate au acces liber la serviciile specializate prevăzute la art.2”

Legea pune accent pe diagnosticarea precoce a autismului şi prevede că „screening-ul se efectuează la copiii cu vârsta 0-3 ani în conformitate cu standardele stabilite prin norme. (art. 4). Referitor la terapia comportamentală, Legea 686/2009 prevede, la art. 3, că „echipa multidisciplinară specializată din Centrele de Sănătate Mintală poate fi formată din medicul specialist în psihiatrie pediatrică, psihologul clinician, psihoterapeutul, psihopedagogul, logopedul, kinetoterapeutul, educatorul şi asistentul social”, iar „continuarea şi monitorizarea tratamentului pot fi făcute de către medicul specialist în psihiatrie pediatrică, psihologul clinician, psihoterapeut, în unităţi publice sau private”.

Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Colegiul Medicilor din România şi Colegiul Psihologilor din România vor stabili, de comun acord, practicile şi procedurile prin care sunt furnizate screening-ul şi serviciile specializate din cadrul programului. Legea, căreia i se pot aduce modificări, va fi dezbătută şi la Camerea Deputaţilor şi, dacă va fi adoptată, ea va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2011.

Citiţi raportul Comisiei pentru Sănătate Publică a Senatului privind propunerea legislativă privind organizarea şi funcţionarea activităţilor de terapie comportamentală

“CNAS trebuie să deconteze şi serviciile psihologice” mai 31, 2009

de Ionela Gavriliu

Profesorul universitar doctor Daniel David este şef al catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. De asemenea, este preşedintele Comisiei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din Colegiul Psihologilor din România. În noiembrie, anul acesta, va pune la aceeaşi masă specialişti americani în problema autismului şi specialişti români, despre care afirmă că există, dar nu sunt foarte vizibili.

Jurnalul Naţional: Care sunt măsurile pe care Colegiul Psihologilor din România le poate lua pentru a certifica specialişti în terapii comportamentale?

Daniel David: Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România a acreditat patru asociaţii naţionale de psihoterapii cognitiv-comportamentale, care oferă formare pentru certificare şi practică şi în terapia comportamentală. Două dintre ele sunt şi membre în „European Association of Behavioral and Cognitive Therapies”. În plus, Comisia a acreditat o serie de cursuri de formare continuă pentru psihologii deja atestaţi în psihoterapie, consiliere psihologică sau psihologie clinică care doresc să înveţe proceduri de intervenţii cognitive şi comportamentale. În acest moment, cei mai mulţi psihoterapeuţi atestaţi în ţară sunt în forma de psihoterapie cognitiv-comportamentală.

Jurnalul Naţional: Pentru terapia ABA există un atestat BCBA, pe care, din păcate, doar o singură persoană e în curs de a-l obţine. De ce nu avem mai mulţi specialişti cu o astfel de certificare?

Daniel David: Eu ştiu că sunt mai multi specialişti în ţară, pregătiţi în utilizarea acestei metode. BCBA înseamnă „Board Certified Behavioral Analyst”, adică un terapeut atestat în terapie comportamentală, nu specific în problema autismului. Aşadar, atestatul pe care îl menţionaţi nu este un monopol asupra utilizării terapiei comportamentale sau a aplicării acesteia specific la autism! Eu ştiu că mulţi terapeuţi atestaţi în terapii comportamentale au făcut şi cursuri de formare continuă, legate de metoda ABA, care este un program de terapie comportamentală aplicată specific autismului. Aşadar, dacă cineva este atestat în psihoterapii cognitiv-comportamentale poate fi competent în metoda ABA; evident că programe de formare continuă în ABA îl pot ajuta să-şi perfecţioneze intervenţia şi este indicat să le urmeze.

Jurnalul Naţional: Absenţa sau lipsa de vizibilitate a acestor specialişti duce la dezvoltarea unei pieţe la negru, pe care au apărut oameni pregătiţi, dar şi şarlatani. Ce măsuri veţi lua pentru a contracara acest fenomen?

Daniel David: Practicarea intervenţiilor psihologice fără atestat de la Colegiul Psihologilor din România este o încălcare gravă a legii, care atrage răspunderea penală. Aşadar, este foarte important ca astfel de cazuri să fie aduse în atenţia Comisiei Clinice şi celei Deontologice din cadrul Colegiului, care va lua măsuri. Cât priveşte decontarea serviciilor psihologice de Casa de Asigurări de Sănătate (CNAS), problema este mai complexă, dar rezolvabilă şi spre rezolvare, după modele internaţionale. Noi, Colegiul, trebuie să precizăm clar ce specialişti pot fi plătiţi şi pentru ce servicii, astfel încât să nu apăsăm financiar Casa în mod nejustificat; în acest sens, specialiştii trebuie să fie doar psihologi clinicieni, consilieri psihologici sau psihoterapeuţi la nivelul maximal al gradului profesional – sunt acum câteva sute în ţară -, iar serviciile trebuie să fie validate ştiinţific sau bazate pe dovezi. Astfel, coroborând numărul redus de psihologi eligibili cu numărul acceptabil al serviciilor psihologice validate ştiinţific, resursele financiare investite de Casă ar fi rentabile şi în beneficiul pacienţilor! Pe de altă parte, Casa trebuie să înţeleagă că este a asigurărilor de sănătate, nu doar a celor medicale, iar serviciile psihologice, o dată ce sunt definite serios, sunt parte a serviciilor de sănătate oriunde în lumea civilizată şi sunt rentabile.

Jurnalul Naţional: Spuneţi-ne mai multe despre conferinţa din noiembrie. Ce doriţi să realizaţi, concret, în urma acestor întâlniri?

Daniel David: Prin Conferinţa de la Cluj din toamnă, organizată în colaborare cu toate universităţile (secţiile) de psihologie şi medicină din ţară şi cu consultanţa colegilor de la Universitatea Oxford, UK şi „Autism Speaks”, SUA, dorim să realizăm un cadru în care toată expertiza existentă în diagnosticul şi tratamentul tulburărilor de spectru autist din ţară să fie coordonată în beneficiul pacienţilor. La sfârşit dorim să elaborăm un „White Paper” care să precizeze clar şi operaţional problemele în domeniul tulburărilor de tip autism, ce avem de făcut şi cum vom implementa soluţiile. În plus, dorim ca serviciile psihologice pentru aceste probleme, odată validate ştiinţific, să fie susţinte din fondurile Casei de Asigurări de Sănătate.

Jurnalul Naţional: Realist vorbind, care ar fi termenul la care credeţi că vom avea specialişti recunoscuţi pentru aceste terapii?

Daniel David: Eu cred ca specialişti deja există. Noi trebuie să creştem numărul lor şi să-i facem mai vizibili pe cei bine pregătiţi! Însă chiar atunci când există specialişti, din păcate, copiii nu au acces la servicii. Cauzele lipsei de acces la servicii sunt multiple: lipsa de informare, lipsa de educaţie psihologică, resursele financiare insuficiente, disponibilitatea scăzută a părinţilor.