Copii speciali într-o Românie autistă

Conform Institutului Naţional de Statistică, durata medie a vieţii este de 69 de ani la bărbaţi şi de 76 de ani la femei. Fixăm ca medie de vârstă – 72 de ani. Din momentul în care persoana diagnosticată cu autism devine majoră şi până la acest “termen limită” trec, în teorie, 54 de ani (648 de luni) în care statul nu numai că nu beneficiază de pe urma acestui cetăţean (prin taxe, impozite şi restul de biruri), dar cotizează lunar la întreţinerea lui. Conform ANPH, pentru un adult cu handicap grav, rămas în întretinerea familiei, se plăteşte o indemnizaţie lunară de 187 lei, la care se adaugă un buget personal complementar lunar, de 84 lei. Tot statul e obligat, prin lege, să asigure gratuitatea transportului urban – în medie 25 lei, şi interurban – tot 25 lei La aceste cheltuieli se adaugă şi indemnizaţia de însotitor – 550 lei sau de asistent personal – 697 lei. Să calculăm: circa 900 RON înmulţit cu 648 luni înseamnă 583.200 RON. Adică 153 472 de euro (la o curs de 38.000 lei/euro). Fără nici un beneficiu.

Situaţia e şi mai dramatică, din punct de vedere financiar, pentru adulţii care suferă de un handicap sever şi necesită îngrijirea într-un centru. Fiecare Direcţie Judeţeană de Asistenţă Socială îşi face calculele şi cotizează din bugetele locale. În medie, cam 17.000 de lei annual pentru fiecare adult instituţionalizat. În 54 de ani, înseamnă o cheltuială de 918.000 RON. Adică 241.578 de euro.
Care ar fi costurile dacă statul s-a implica, la timp, în salvarea acestor copii? ABA costă în jur de 1000 de euro pe lună. Un copil diagnosticat din vreme are nevoie de cel puţin doi ani de terapie pentru a putea deveni mai puternic decât boala. Adică, de 24.000 de euro. Şi dacă terapia ar dura 3 sau 4 ani, costurile ar fi mult mai mici decât acelea pe care le-ar suporta statul, pe termen lung, dacă l-ar condamna la o viaţă trăită în handicap…